Activitatea lui Viorel Pașca mi-e cunoscută de cel puțin un deceniu și jumătate. Și sunt convins că este predominant filantropică. Aceasta este premisa cu care lucrez în acest text.
Cazul lui însă este unul cu ample ramificații și implicații. Fiindcă vorbește, în esență, despre societatea românească la peste 35 de ani de la căderea regimului comunist.
Vreme de peste 20 de ani, Viorel Pașca a îngrijit în casa lui, și pe urmă în case achiziționate în satul Dumbrava și în alte sate învecinate, mii de oameni fără adăpost, abandonați de familie, dați afară din spitale etc. Adică oameni pe care nu-i mai voia nimeni.
Precizez din start că nu cunosc detaliile financiare ale demersului lui Viorel Pașca, dar știu la prima mână că spre Dumbrava au curs nenumărate donații făcute de bună voie. Cu mențiunea importantă că aceste donații nu erau neapărat în bani, ci în alimente, produse ori chiar servicii.
Cum, în mare parte, activitatea se desfășura pe persoană fizică, singura monedă de schimb a lui Viorel Pașca a fost în tot acest timp propria-i credibilitate. Nu putea să oblige pe nimeni să-l susțină, nu avea absolut niciun mijloc de constrângere.
Viorel Pașca a avut numeroase conflicte cu autoritățile care, din diverse motive, i-au mai făcut vizite și uneori i-au dat sancțiuni. Au fost mai multe situații când a venit în fața unor instituții județene cu unii dintre oropsiții cazați de el și s-a oferit să-i lase în grija autorităților competente. Care, cu consecvență, au refuzat oferta lui.
Recenta descindere a DIICOT putea să lipsească, fără probleme. Nu era nevoie de un asemenea spectacol național pentru un „grup infracțional" care acționa la lumina zilei, povestind despre bunele și relele care se întâmplau în casele lui Viorel Pașca.
Este pe deplin justificată revolta față de această paradă de forță a statului, când fapte ilegale cu efecte extrem de nocive continuă să se petreacă sub nasul autorităților „competente".
Însă nu e numai atât, ci avem și contradicția în care se află statul: în timp ce unii erau preocupați să-i scoată pe „exploatați" din gheara „maleficului" Pașca, alții trimiteau noi victime în același loc.
Revenind la activitatea ca atare, este clar pentru oricine a urmărit povestea lui Viorel Pașca, de-a lungul anilor, că acesta și-a asumat să suplinească o nevoie a societății pentru care statul nu avea o soluție și să funcționeze într-un regim de „haiducie filantropică".
Un element esențial în toată această poveste este credința. Viorel Pașca este un om credincios și nu a ascuns niciun moment acest lucru. Steagul din curtea caselor unde-i caza pe cei de care avea grijă flutură sloganul: Dumnezeu poartă de grijă!
Totuși, antagonizarea este neproductivă. Fiindcă realmente avem nevoie de instituții funcționale. Nu se poate face totul pe persoană fizică, haiducește. De fapt, avem nevoie de instituții cu suflet și de oameni cu puteri instituționale.
Statul pare să se fi întors cu o ferocitate juridică supradimensionată împotriva unui om căruia i-a pasat, cu nepăsare funcționărească și neputință instituțională, de o problemă la care statul nu are vreo soluție viabilă. Această schizofrenie este semnul unei grave patologii de sistem.
Atât munca de 20 de ani a lui Viorel Pașca, cât și modul brutal în care a fost întreruptă de un stat incoerent, disfuncțional și de prea multe ori corupt, developează o imagine din cea mai cruntă realitate socială.